Nu, domnilor, soluția nu e să pleci

Citesc multă indignare, în această dimineață, în mesajele prietenilor mei. În mesajele lor, și-ale prietenilor lor, domnește stupoarea, frustrarea, agonia unei părți a lumii în care aleg să trăiesc. N-am a ști dacă toți sunt oameni buni, sau onești. Poate că unii își bat nevestele sau copiii. Poate că unii palmează bani și nu-și plătesc toate taxele. Cu unii nu mă înțeleg în chestiuni de formă, cu alții în probleme de fond. Nu cred că sunt înconjurați de sfinți, de ”tineri frumoși” sau de ”viitorul României”. Suntem plini de contradicții, perfect imperfecți.

Ceva de ne unește, totuși.

Atitudinea față de hoț, de pungaș, de borfaș, de tâlhar, de bișnițarul ultimului sfert de secol e unanimă în silă. Nu cred că e vreunul dintre noi să nu-l fi întâlnit. Fie că ne-a trebuit ceva de la primărie, de la prefectură, de la ANAF, de la ADP, de la vreun directoraș de deconentrată. Fie că ne-am gândit că ne-am angaja undeva și ne-a întâmpinat broscoiul cu mâini umede și semnul complice – dar din dar se face Raiul – sau cu atitudinea aia grețoasă de micro-megalomaniac, cum că frate, aici, pe pătratul ăsta, eu sunt tartor și domn. Sau l-am întâlnit, după mult timp, la stânga sau la dreapta vreunui pițifelnic. Oriunde, oricum, i-am intuit duhoarea.

Am știut că e genul care se prevalează de lege, căci e deasupra ei.

Am știut că ce-l ține în loc, ce-l susține, ce-l promovează , e îndărătnicia găștii, gășcuța lui de chiolhan, de pahar, de bișniț, de parandătături.

Am știut că șpaga lui, și-a altora ca el, unge roțile mecanismului infect, putrid, al plutocrației și cleptocrației.

Și-am mai știut că-l doare în bască de ce înseamnă pluto, sau clepto-crație. Pentru că puterea nu se face cu vorbe, puterea se face cu fapte.

Pe acest individ, blând papițoi al purtatului de costum, noi l-am făcut domn. Căci, rând pe rând, de-a lungul timpului, ne-am supus aurei lui de influență, de dominiune.

N-am fost crescuți, ca nație, cu obiceiul nesupunerii, cât cu ingenioasa stratagemă. Aia în care copiezi în teză. Aia în care te faci cu niște scutiri ca să-ți motivezi absențele la școală. Aia în care prinzi și tu o pilă, o cunoștință, o relație ceva când te duci să-ți pui viața gaj la poarta Instituției.

Și-apoi când toate porțile se închid, când te-ai întunecat de cât de obtuză e țara ta, de cât de mult dispreț are aparatul față de ce e bun, ce e destoinic, ce e virtuos în omul care vine, vor fi fost mulți care-au ales să plece.

M-am numărat printre ei. Și m-am numărat, apoi, printre aceia care s-au întors.

Problema întoarcerii nu e către cei pe care i-ai lăsat pungași. Drama păcătosului e persistența în nărav, din care punct de vedere e veșnic banal, cu răutate previzibilă, toxicitate măsurabilă.

Problema întoarcerii ne privește pe ceilalți, noi, voi, ei, ele, care s-au tâmpit în apatie. Noi rămânem bruma de imprevizibil. Oameni care s-au încotoșmănat în indiferență și tăcerea microscopică a ăluia rupt de lumea din care face parte, acești oameni păstrează rezervorul de putere, una dată nu de influență, cât de intuiția binelui. Menirea binelui nu e nici să fugă, nici să emigreze. Nici să aleagă exil, nici să clipească, ori să pălească, în ziua când Răul va avea pledoarie în plen. Abia atunci găsim măsura propriilor minți, a propriilor fapte și-a gândurilor care ne definesc.

N-oi ști eu multe despre ce e bine pe lumea asta. În fiecare zi mă gândesc la asta. Mă uit împrejur, ascult povești. Citesc cărți, îmi îndoi mintea. Mă îndoiesc, pe mine, de mine, cu mine însumi.

Dar dacă știu ceva. Dacă îmi e clar ceva. Dacă sunt conștient de ceva încă din clipa când m-am născut ca om, și-am început gândi, e că hoțul care a furat, care și-a prejudiciat seamănul, care și-a făcut bine pe seama răului altuia, cel care-a încălcat legi, Omul rău, n-ar trebui să scape nepedepsit. Binele încetează când raționalizezi răul, fie prin faptă, fie prin gând, fie prin inacțiune.

În fața unei astfel de amenințări nu suntem liberali, social-democrați, progresiști, conservatori, ecologiști, minoritari or majoritari. În fața unei astfel de amenințări ne jucăm propria umanitate, una care rezistă în fiecare din noi.

Astfel că stau cu voi azi, cei care protestați față de abuzurile Statului. Pentru că Statul nu e veșnic. Spusele lui, hârtiile lui, deciziile lui sunt mai mereu vremelnice.

Aceasta e măsura lucrurilor făcute de cei care visează, măcar un timp, că pot amâna nisipurile viitorului. Mizează că vom reacționa așa. Că în ora astrală a maximei scârbe poate vor fi unii care vor dezerta de la datoria lor civică. Vor fi unii care își fac, de pe acum, bagajele. Vor fi unii care se vor răci, își vor ascunde vocea, în furie defensivă. .

Dar nu. Ceasul acesta nu le aparține nici lor, nici celor care freacă palme în pumni și pumni în palme.

Ceasul acesta e al nostru, al tuturor celorlalți, unul în care – odată născută întrebarea – musai să dăm un răspuns. Acesta nu e un vot, acesta nu e un exercițiu de democrație.

Acesta e un gest de demnitate.

Mai sunt oameni demni în România? Mai sunt oameni care să-și iasă din casă, din locul propriului confort, în apărarea unui principiu? Și când spun să iasă nu mă refer la marș, la protest, la piață sau la ieșitul proverbial din pepeni.

Aici mă refer la o evadare din închisoarea propriei minți. La celălalt nivel de dizidență, de nesupunere, de disobediență. Unul al procedurilor de zi cu zi. Unul care să facă din acest tiran al mediocrității partinice păcăliciul care e de fapt. Unul care să-l deposedeze de biciul de zapciu.

Uită-te la tine înainte să te uiți la hârtiile pe care ei le propun. Uită-te bine în oglindă. Și gândește-te azi dacă mai merită. Dacă mai merită să-l lași pe prăpăditul ăla venit cu zapis de la primărie să-ți conducă spitalul, secția, biroul sau destinul. Dacă mai merită să-l validezi pe țuțerul care-ți conduce secția de știri, sau care-ți cenzurează articolul de ziar. Dacă merită să-l ungi cu alifie pe cel care poate o zi, poate un an, poartă coiful de Șef.

Autoritatea nu există dacă nu ai un consens între cel care-o asumă, și cel care-o deleagă.

Iar când cel care și-o asumă renunță la propria-i umanitate nu ești invitat, nu doar că ai dreptul, dar și obligația să îi refuzi autoritatea. Ai obligația morală față de gândurile tale. Față de sufletul tău. Față de ce-ai tu de gând să lași în urma ta.

Și-acum du-te înapoi în lumea din care-ai ieșit, timp cât ai citit aceste rânduri. Și fă cum îți dictează conștiința. Fă-o demn, răspicat, limpede. Fă-o astfel încât să-ți respecți semenii, înaintașii și cei ce-ți vin în urmă. Întoarce-te la munca ta, oricare ar fi ea. Fii liber, fii om, păstrează-ți oasele, că lumea-i plină de slugi.

Nu, ziua cea neagră nu durează mult. E doar preludiul Răsăritului.

Postare pe contul de Facebook –  Gabriel Diaconu

Total Page Visits: 277 - Today Page Visits: 1

Glasul Ploieștean

Next Post

Președintele CJ Prahova, PNL-istul Iulian Dumitrescu DĂ AFARĂ peste 300 de salariați: Se desfiinţează două direcţii

joi ian. 28 , 2021
Consilierii judeţeni din Prahova au aprobat, miercuri, propunerea de desfiinţare a două direcţii din cadrul instituţiei, peste 200 de oameni care lucrau în cele două structuri urmând a fi disponibilizaţi. Preşedintele CJ Prahova, Iulian Dumitrescu, anunţă că serviciul de pază prestat de una dintre direcţiile desfiinţate va fi externalizat şi […]