Munca la privat sau multinațională V.S. „Statul la Stat” și diferențele între clasele sociale
În peisajul urban al clasei de mijloc superioare, se remarcă tot mai des profilul angajatului de multinațională sau la privat care duce o viață la limita ostentației: locuiește într-o casă spațioasă sau într-un apartament în zonă rezidențială, are cel puțin un autoturism, copiii învață la o grădinițe sau școli private, au gânduri de studii universitare la universități din Europa pentru copii, iar vacanțele sezoniere de genul city-break sunt obligatoriu în străinătate. Din acest confort material, construit nu printr-o contribuție esențială la societate, ci prin apartenența la un mecanism economic corporatist, se ridică vocea lui critică – fermă, sigură pe sine, dar profund ipocrită.
Acești indivizi se prezintă ca oameni informați, dar sursa principală a „cunoștințelor” acestora constă în grupuri de Facebook, forumuri cu opinii omogene și postări virale care alimentează o retorică anti-bugetară. În realitate, aceștia nu caută diversitate de idei, nu analizează sisteme, nu cunosc mecanismele administrației publice. Ci doar reiau, într-o buclă de confirmare, aceleași idei vehiculate de cei ca ei: că „la stat nu se muncește”, că „sunt prea mulți bugetari” sau că „ar fi mai bine fără ei”.
Funcționarul public român devine, în discursul său, ținta preferată. Este „leneș”, „plătit degeaba”, „supraprotejat”, „o frână în calea dezvoltării” și „angajat pe pile”. Acești angajați de corporație par a avea o misiune personală: să demoleze, verbal, sistemul bugetar din temelii.
De unde vine această ură aproape viscerală?
Nu dintr-o înțelegere profundă a mecanismelor statului, ci dintr-un mediu informațional închis – grupuri de social media în care se discută doar între cei care gândesc la fel, postări virale lipsite de surse și comentarii agresive care se validează reciproc. Aceasta nu este informare – este o formă de radicalizare pasivă în bula confortabilă a propriei opinii.
Într-un gest teatral repetat cu convingere, aceste personaje afirmă, nu o dată, că „ar lăsa oricând privatul sau multinaționala pentru un loc la stat”. Se plâng de „presiunea din corporație”, de „deadline-uri”, de „lipsa sensului” – de parcă, în mod miraculos, transferul într-o instituție publică i-ar elibera de toate frustrările existențiale. Dar în spatele acestei dorințe false nu stă o vocație pentru serviciul public, ci o fantezie despre un post călduț, cu salariu sigur și beneficii constante. Nu vor să muncească pentru binele comun – vor să stea confortabil, într-un sistem pe care de altfel îl disprețuiesc.
Această atitudine reflectă o formă subtilă de cinism social mascat de un discurs pseudo-rațional. Oamenii de multinațională se cred meritocrați, dar confundă privilegiul cu meritul. Trăiesc într-un echilibru susținut de bonusuri, scheme de retenție, optimizări fiscale și firme care evită plata integrală a contribuțiilor în România, în timp ce aruncă cu morală ieftină în cei care, în mod real, susțin funcționarea statului.
Ipocrizia e cu atât mai vizibilă cu cât acești indivizi jubilează la orice știre care anunță „tăieri” pentru bugetari: diminuări de venituri, concedieri, desființări de posturi. Se bucură nu pentru că statul ar deveni mai eficient, ci pentru că ceilalți ar pierde. Se hrănesc cu ideea că funcționarul trebuie pedepsit, sărăcit, umilit – iar ei, din fotoliul lor ergonomic, cu laptop de ultimă generație, urmăresc acest spectacol cu satisfacție, asemeni unor spectatori într-un colosseum modern, neglijându-și familia, bucurându-se de averea strânsă din diurnele primite, lucrând „în deplasare” pentru implementarea unor proiecte ale companiei multinaționale în alte țări, strângând avere materială și financiară de care nu se pot bucura decât 5-6 zile la fiecare 2-3 luni.
Această atitudine nu este una constructivă, ci resentimentară. Corporatiștii de tip nou nu vor un stat mai bun – vor un stat redus la tăcere. Nu vor o administrație eficientă – vor una invizibilă. Nu vor echitate – vor să nu mai vadă că un profesor, un medic, un polițist sau pompier, un contabil public sau un funcționar de primărie că are, în sfârșit, o formă de stabilitate. Pentru el, orice drept social care nu îi aparține e un furt.
În realitate, nu sistemul public este problema, ci percepția deformantă a celor care nu înțeleg că o societate sănătoasă nu se poate construi pe dispreț, egoism și confirmarea propriei superiorități în bule virtuale. Nu putem avea o Românie funcțională atâta timp cât cei privilegiați văd în stat doar un inamic, iar în ceilalți – simple obstacole în calea propriului confort.
Funcționar doar în vorbe – despre iluzia „sacrificiului” corporatist pentru statul român
În cercurile confortabile ale mediului corporatist, printre mesele de prânz cu quinoa și prezentările în PowerPoint despre „leadership empatic”, apare tot mai des o afirmație care stârnește mirare sau, uneori, zâmbete compătimitoare: „Mă gândesc serios să plec din multinațională și să mă angajez la stat.”
Această declarație – repetată ocazional, cu aerul unei confesiuni curajoase – nu este altceva decât un exercițiu de imagine. Un fel de a spune: „Uite cât sunt de responsabil civic, mi-aș da privilegiile pe un post la stat, din convingere.” În realitate, însă, acest gând nu este decât o ficțiune de birou, o formă de retorică care nu va fi niciodată pusă în practică.
Angajații de multinațională, obișnuiți cu platforme digitale intuitive, procese automatizate, manageri care spun „thank you for your input” și salarii în euro, nu ar rezista nici trei luni într-o instituție publică. Nu pentru că administrația este inferioară – ci pentru că funcționează după reguli pe care ei nu le înțeleg și nici nu le respectă. Nu există „team building”, nu există „after-work drinks” sau „flexi time”. În schimb, există birocrație reală, termene legale, constrângeri bugetare, control administrativ și, mai ales, responsabilitate publică și teama de a greși ce duce foarte ușor la „abuz în serviciu”.
Adevărul este că, în spatele dorinței declarative, se ascunde o incapacitate autentică. Acești angajați corporatiști nu ar putea lucra la stat nu pentru că „e sub nivelul lor”, ci pentru că nu au răbdarea, disciplina și anduranța de a funcționa într-un sistem construit pentru cetățean, nu pentru profit. Ar claca la prima solicitare scrisă, ar intra în panică la prima ședință fără PowerPoint și s-ar revolta dacă nu ar avea acces la cafea „to go” în sala de ședințe.
Mai mult, ei nu ar înțelege dimensiunea profund etică a muncii în administrația publică. Acolo nu lucrezi pentru un client, ci pentru comunitate. Nu livrezi KPI-uri, ci aplici legi. Nu contează doar performanța vizibilă, ci și corectitudinea invizibilă. Nu ți se mulțumește pe email cu „Great job!”, dar munca ta face ca o școală să funcționeze, un spital să primească fonduri, sau un cetățean vulnerabil să beneficieze de un drept.
Dorința de a pleca din multinațională către stat este, de fapt, un refugiu imaginar. Nu exprimă o intenție, ci o frustrare. Este spusă în momentele de epuizare, când taskurile se înmulțesc, când bonusul întârzie, când șeful din Berlin cere un raport „urgent” la ora 18:00. Atunci, statul pare un colac de salvare. Dar nu din vocație, ci din nevoia de evadare. E o dorință de odihnă, nu de implicare. De siguranță, nu de slujire publică.
Iar acest tip de gândire nu e doar ipocrit, ci și periculos. Pentru că transformă munca în administrația publică într-o soluție de avarie, un „plan B” al celor obosiți de propriul confort. Or, statul nu are nevoie de fugiți din multinaționale, ci de oameni motivați, competenți și sincer preocupați de binele comun.
