Generozitate externă, austeritate internă – un paradox al guvernării Bolojan
Discursul susținut de președintele Nicușor Dan în cadrul Consiliului de Pace privind Gaza a surprins prin angajamentele ferme asumate în numele României: evacuarea și tratarea a aproximativ o mie de copii bolnavi din Gaza, sprijin pentru mii de membri ai familiilor acestora, donarea de echipamente pentru intervenții de urgență, reconstrucția sistemelor administrative, a poliției și justiției, precum și extinderea programelor de burse pentru studenți palestinieni.
La nivel declarativ, inițiativa poate fi interpretată drept un gest de solidaritate umanitară. Însă, privită în contextul intern al României, ea ridică întrebări serioase despre prioritățile statului și coerența politicilor publice promovate de actuala conducere, inclusiv de premierul Ilie Bolojan.
Generozitatea externă dublată de austeritate educațională internă
În timp ce președintele promite extinderea burselor pentru studenții palestinieni și sprijin pentru reconstruirea sistemului educațional din Gaza, în România, sub guvernarea premierului Ilie Bolojan, sistemul de burse a fost restructurat și restrâns, numărul locurilor bugetate în universități a fost diminuat, iar elevii și studenții români se confruntă cu reguli mai stricte și beneficii reduse – o discrepanță care alimentează percepția că generozitatea externă este dublată de austeritate educațională internă.
Spitale pentru alții, lipsuri pentru ai noștri?
România continuă să se confrunte cu probleme structurale grave în sistemul sanitar: spitale vechi, secții supraaglomerate, lipsa medicamentelor esențiale în anumite perioade și infrastructură insuficient modernizată. În numeroase județe, părinții sunt nevoiți să facă eforturi financiare considerabile pentru tratamente, investigații sau intervenții chirurgicale pentru propriii copii.
În acest context, promisiunea tratării a o mie de copii din Gaza în spitalele românești ridică o întrebare legitimă: dacă sistemul nostru sanitar are capacitatea de a prelua un asemenea efort suplimentar, de ce nu reușește să asigure, în mod constant și uniform, condiții optime pentru toți copiii români?
Solidaritatea internațională este un principiu nobil, dar ea nu poate ignora realitatea internă. Atunci când în România există copii care învață în școli cu toaleta în curte sau pacienți care așteaptă luni întregi pentru investigații de bază, prioritizarea resurselor devine un subiect inevitabil de dezbatere.
Echipamente donate, servicii tensionate
Președintele a vorbit și despre donarea de echipamente pentru sisteme de intervenție de urgență – ambulanțe, servicii pentru situații de incendiu – și despre sprijin în reconstruirea unor astfel de structuri în Gaza.
În același timp, în România, personalul din poliție, justiție și administrație publică așteaptă pachete de măsuri anunțate de Guvern care vizează diminuarea veniturilor și restrângerea unor beneficii. Sub conducerea premierului Ilie Bolojan, discursul dominant este cel al austerității, al reducerii cheltuielilor și al eficientizării aparatului de stat.
Apare astfel un contrast puternic: pe plan extern, România își asumă rolul de contributor la reconstrucția instituțiilor altui stat; pe plan intern, propriii angajați ai statului se confruntă cu reduceri salariale și incertitudine profesională. Mesajul transmis este ambiguu: există resurse pentru reconstrucție externă, dar pentru stabilitate internă se invocă permanent constrângeri bugetare.
Promisiuni electorale și realitatea fiscală
Un alt punct sensibil îl reprezintă angajamentele din campania electorală. În timpul candidaturii sale, Nicușor Dan a oferit, inclusiv în scris, asigurări că în mandatul său nu va crește TVA-ul și că va veghea la bunăstarea românilor.
Realitatea de după alegeri a fost însă marcată de majorări de TVA, creșteri de taxe și impozite și o scădere semnificativă a puterii de cumpărare pentru o mare parte a populației. Pentru mulți români, „bunstarea” promisă s-a tradus în facturi mai mari, prețuri crescute și venituri care nu mai țin pasul cu inflația.
În acest cadru, angajamentele generoase făcute pe scena internațională riscă să fie percepute drept deconectate de la dificultățile zilnice ale cetățenilor. Orice politică externă solidă are nevoie de o bază internă stabilă și de încrederea populației. Iar încrederea se clădește prin consecvență între promisiuni și fapte.
Întrebarea esențială: care sunt prioritățile?
România poate și trebuie să fie un actor responsabil în plan internațional. Însă solidaritatea externă nu ar trebui să vină în detrimentul rezolvării problemelor interne sau în paralel cu măsuri care afectează direct nivelul de trai al cetățenilor.
Critica adusă atât președintelui Nicușor Dan, cât și premierului Ilie Bolojan, nu vizează ideea de sprijin umanitar în sine, ci discrepanța dintre discursul extern ambițios și realitatea internă marcată de austeritate, presiune fiscală și nemulțumiri sociale.
Într-o perioadă în care polițiștii, magistrații și funcționarii publici se pregătesc pentru reduceri salariale, iar familiile românilor resimt din plin povara taxelor crescute, poate că prima reconstrucție necesară este cea a încrederii dintre stat și propriii săi cetățeni.
