„Puterea și fericirea unei țări stau în puterea și fericirea poporului” – cuvintele atribuite lui Mihail Kogălniceanu, om de stat vizionar și prim-ministru al lui Alexandru Ioan Cuza, rămân una dintre cele mai limpezi definiții ale responsabilității politice. Ele au fost rostite într-o epocă în care Unirea Principatelor Române nu era doar un act administrativ, ci expresia unei voințe colective: dorința unui popor de a trăi mai bine, mai drept și mai demn.
Ziua de 24 ianuarie 1859 simbolizează tocmai această legătură profundă dintre conducători și cetățeni. Unirea Moldovei cu Țara Românească nu s-a făcut pentru elite, ci pentru oameni: pentru țărani, meșteșugari, negustori, pentru cei care purtau greul vieții de zi cu zi. Kogălniceanu și Cuza au înțeles că statul nu este un scop în sine, ci un instrument prin care poporul poate progresa. Reformele lor – fie că vorbim despre secularizarea averilor mănăstirești sau despre reforma agrară – au avut ca punct de plecare bunăstarea majorității.
Privind însă la prezent, această lecție istorică pare tot mai des ignorată. Guvernul condus de Ilie Bolojan, prin asumarea răspunderii pentru măsuri de austeritate și creșteri de taxe, transmite un mesaj care intră în contradicție cu spiritul cuvintelor lui Kogălniceanu. Atunci când echilibrul bugetar este căutat aproape exclusiv prin poveri puse pe umerii cetățenilor, fără o preocupare reală pentru nivelul de trai, apare ruptura dintre stat și popor.
Desigur, responsabilitatea guvernării presupune decizii dificile. Nimeni nu contestă nevoia de disciplină financiară sau de reforme structurale. Problema apare atunci când aceste decizii sunt luate fără un dialog autentic cu societatea și fără măsuri clare de protecție pentru cei vulnerabili. Austeritatea impusă de sus, resimțită jos, riscă să transforme statul din garant al bunăstării într-o sursă de insecuritate.
În contrast, viziunea pașoptistă a lui Kogălniceanu ne amintește că puterea unui stat nu se măsoară doar în cifre bugetare, ci în încrederea și speranța cetățenilor săi. O țară poate avea instituții puternice pe hârtie, dar dacă poporul este împovărat, descurajat și lipsit de perspectivă, acea putere devine iluzorie.
Ziua Principatelor Române ar trebui să fie mai mult decât o comemorare festivă. Ea ar trebui să fie un prilej de reflecție critică asupra modului în care sunt guvernați românii astăzi. Respectarea moștenirii lui Kogălniceanu înseamnă asumarea unei politici în care fericirea poporului nu este un efect secundar, ci obiectivul central. Fără acest principiu, Unirea riscă să rămână doar o lecție de manual, nu un reper viu pentru prezent.
