În ultimul val de reformism politic, ideea vânzării pachetelor — chiar și minoritare — din companiile de stat este prezentată ca o soluție miraculoasă pentru toate problemele economiei românești. În fruntea acestei abordări se află Ilie Bolojan și lideri ai USR, susținuți de membrii și simpatizanți, care promovează modelul „eficienței private” ca panaceu universal. Însă statul nu este o firmă, iar interesul public nu este un bilanț contabil.
Un aspect rar discutat, dar esențial, este profilul celor care împing aceste reforme. Mulți dintre liderii USR provin din mediul privat — lucru care, în sine, nu este un defect. Problema apare atunci când experiența în companii este confundată cu înțelegerea mecanismelor statului. Administrația publică funcționează după reguli juridice complexe, responsabilități constituționale și obligații față de cetățeni, nu față de acționari. A conduce o companie și a gestiona patrimoniul național sunt două realități radical diferite.
Criticii acestei politici spun deschis: există riscul ca deciziile să fie luate cu o mentalitate de manager corporatist, nu de administrator al interesului public. În mediul privat, dacă o investiție nu performează, o vinzi. În stat, dacă un sector strategic este slăbit sau cedat, consecințele pot afecta securitatea economică a unei întregi generații.
Mai mult, suspiciunile privind influențe externe nu apar din neant. România este o piață atractivă pentru capitalul internațional, iar companiile de stat — mai ales din energie, transport și resurse — sunt active valoroase. În acest context, orice plan de vânzare, chiar și parțială, ridică inevitabil întrebarea: cine va beneficia cu adevărat pe termen lung? Statul român sau investitorii care intră în acționariat?
Nu este nevoie de teorii conspiraționiste pentru a observa un fapt simplu: atunci când active strategice sunt puse pe piață fără o dezbatere publică solidă, transparentă și argumentată, încrederea cetățenilor se erodează. Iar când încrederea dispare, orice reformă — chiar și una legitimă — începe să pară o confiscare a deciziei publice de către o elită restrânsă.
Într-o democrație funcțională, vânzarea unor părți din companiile statului ar trebui să fie precedată de studii de impact, consultări reale și explicații detaliate. Dacă astfel de decizii sunt grăbite sau prezentate ca inevitabile, fără o discuție națională autentică, percepția publică poate deveni explozivă. Pentru unii observatori, un asemenea proces ar putea fi interpretat nu ca reformă, ci ca o schimbare profundă de direcție economică realizată fără consimțământul clar al societății.
În final, miza nu este ideologică, ci fundamental democratică. Statul român nu este proprietatea unui guvern, a unui partid sau a unui grup de experți, indiferent cât de bine intenționați ar fi. El aparține cetățenilor. Iar patrimoniul public nu poate fi tratat ca un activ negociabil în spatele ușilor închise.
Reforma este necesară. Modernizarea este necesară. Dar cedarea controlului asupra unor companii strategice fără dezbatere, fără consens și fără garanții solide nu este reformă — este un risc major pe care România nu își permite să și-l asume cu ușurință.
