La 24 ianuarie 1859 a avut loc Unirea Principatelor Române, adică a vechilor state Moldova și Țara Românească, această unire fiind strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și alegerea sa ca domnitor al ambelor principate românești.
Unirea a fost posibilă datorită deciziilor adoptate în Tratatul de Pace de la Paris din 1856, ce prevedea intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a marilor puteri europene concomitent cu înființarea Adunărilor ad-hoc, care să exprime dorința românilor referitor la unire.
Aceste Adunări ad-hoc, care în expresie latină avea sensul de „pentru aceasta” sau „făcut anume pentru acest scop”, aveau un caracter consultativ, scopul lor fiind acela de a se pronunţa asupra organizării viitoare a celor două ţări, potrivit dorinţei poporului.
Însă alegerile pentru Divanurile ad-hoc în cele două principate nu au fost pașnice, ba chiar au fost marcate de unele tensiuni.
Astfel, dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în schimb, în Moldova lucrurile au fost mult mai complicate, deoarece unioniștii reprezentați de personalități precum Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu, aveau ca opozanți personalități precum Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi, ce doreau menținerea separării celor două țări, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București.
La acestea s-a mai adăugat scandalul iscat de caimacanul Nicolae Vogoride, care era sprijinit de Imperiul Otoman şi care îi promisese domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc al Moldovei, anunțând reprezentanții marilor puteri europene că poporul moldovean, nu dorește unirea.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența sa să cadă în mâinile unioniștilor și publicată în presa europeană.
Descoperirea fraudei a iscat un amplu scandal diplomatic la nivel european, mai ales după ce Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman și au acuzat autoritățile acestuia de implicare în fraudarea referendumului din Moldova.
Pentru calmarea spiritelor și la insistența opiniei publice şi a marilor puteri europene, falsele alegeri au fost anulate și s-au organizat noi alegeri, în care toți s-au pronunțat pentru unirea cu Țara Românească.
Cu toate acestea, Marile Puteri au acceptat numai varianta unei uniri parțiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne și două Adunări Legislative și urmând ca cele două state să aibă în comun armata, Înalta Curte de Casație și Justiție și o Comisie Centrală la Focșani, care avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun în ambele principate.
Aceste detalii fiind stabilite, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.
Astfel, la data de 5 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”, a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor din Moldova, drept domnitor al țării.
S-a așteptat apoi să fie desemnat alesul și în Țara Românească, numai că într-o ședință secretă a Adunării Elective, la data de 24 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate, tot Alexandru Ioan Cuza.
Astfel, prin dubla alegere a lui Cuza, s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor, act istoric de o deosebită importanță pentru înfăptuirea statului național român.
Devenit domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterile Garante, iar apoi pentru desăvârșirea unității constituționale și administrative, lucru care s-a realizat în 1862, când cele doua principate române ce formau un stat unitar, au adoptat oficial numele de România.
