La data de 18 ianuarie 1919, la Paris, au început lucrările Conferinţei de Pace, ce avea ca obiectiv stabilirea noii configuraţii teritoriale rezultate după terminarea Primului Război Mondial, la care au participat 27 de state, printre care și România.
Delegația română, condusă de Ionel Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, nu a fost primită prea favorabil la Paris, țării noastre aducându-i-se acuzații că a semnat o pace separată cu Puterile Centrale şi ca urmare, nu va avea drept la toate revendicările formulate în cadrul Conferinței.
Astfel, premierul Ionel Brătianu a trebuit să-i înfrunte pe miniştrii de Externe ai celor „Patru Mari Puteri”, respectiv Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Italia şi după ce a explicat rațiunea încheierii acelei păcii, el a făcut expuneri detaliate asupra împrejurărilor care au condus la acel demers.
De asemenea, Brătianu a cerut reprezentanților „marilor puteri” recunoașterea „de jure” a noului statut teritorial al României, statut hotărât de poporul român prin Unirea din anul 1918 a Basarabiei, Bucovinei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi a toată Transilvania, cu „patria mamă” și formarea României Mari. Și chiar dacă delegaţia română s-a confruntat încă de la începutul acestei Conferințe cu numeroase dificultăţi, inechităţi şi chiar ofense ce veneau din partea foştilor aliaţi, spiritul diplomatic și prestigioasa experiență politică a lui Brătianu a avut câștig de cauza în această delicată problemă.
Însă pentru a se ajunge la aceasta, delegaţia României prezentă la Conferinţa de Pace de la Paris și condusă magistral de către Brătianu, a trebuit să depună o amplă activitate politico-diplomatică pentru anihilarea manevrelor de culise ale diplomaţiei şi ale propagandei desfăşurate de exponenţii anumitor state ce nu vedeau cu „ochi buni” realizarea României Mari, fapt pentru care au încercat să impună României condiţii absolut inacceptabile, condiții care lezau suveranitatea şi interesele sale naţionale.